Cine te-a pus, cerule, atât de aproape
Încât să te pot atinge în fiecare zi cu ochii
Copilului ce încă visează să zboare?
Cine te-a pus, pământule, atât de departe
Încât să trebuiască să colind toate zările
Până să-mi găsesc sufletul plecat la iernat?
Cine te-a lăsat, mare, atât de gânditoare
De-mi izbești gândurile-talazuri de țărmul
Nemuririi pierdut la intersecțiile Căii Lactee?
Cine te-a pierdut, noapte, alături de mine
În pădurile albe cu anotimpuri prinse-n rime
Îmbrățișându-se pe sub munții încă verzi?
