Era vară, nesfârșită vară.
Mâna scoică se făcea și-ascultam copacii:
Auzeam prelingându-se din frunze-n scoarțe
Imperii, bucurii ori ploi rapide dintr-alt an;
Devenisem gutuie și primeam soarele printr-un geam:
Uitasem cuvintele - gesticulam prin schimbarea culorii
De fiecare dată când orașul își liniștea mersul.
Acum - nici seară, nici absență interioară, nici zbor:
După-amiază de prim de septembrie cu lumină-n pridvor;
Se filtrează ziua prin scoici și, uite, desenez pe pământ
Ploaia ce-așteaptă-n atâtea râuri fără a spune cuvânt.
Glasul verii e-un cântec trimis către-acum din demult.
***
Pământul respiră seara, seara respiră pământul;
alături de mure stau zgârieturile cerului ce-așteaptă
genunchii frunzelor de vie ajunse sub streașină
să-ntindă corzile pereților casei ce va să-ncânte -
tot satul de-a lungul râului ce murmură - cu povești.
Și totuși cuvântul nu-i acasă, e pierdut încă-n pădure,
povestitorul adoarme sub lampa de gaz când gazul apune.
Lupul e-n trecere prin fața porților - vara-i încă senină -
Adulmecă prada ce nu-i în pericol; ulița nu suspină.
Povestitorul trimite visu-n pădure alături de lupul tăcut -
Fiecare rătăcește în noapte în căutarea timpului pierdut;
Cuvântul rătăcit demult își regăsește rădăcinile de lut.
Trecură clipe-ntregi de-atunci și încă vreun mileniu
Poveștile se țes în gând cu un condei muiat în ceară:
Lumea se topește ca și cum n-a fost vreodat' s-apară.
