Dincolo de aerul puternic și rece, miroase puternic a frunze trecute demult de verde.
La ceva minute după ora cinci, ajung în stație și urc în metroul cu destinație cunoscută. În primul vagon, în stânga mea se află deja 2 bărbați: unul dintre ei, cel mai tânăr, butonează telefonul mobil, în timp ce celălalt se uită cu privirea-n gol; în fața mea văd patru doamne între două vârste - prima este adormită în acea expresie ce fură somnului ”încă 5 minute”, următoarea are întipărită-n ochi ”o altă zi de rutină la locul de muncă” și privește ciudat înspre mine, în timp ce cea de-a treia doamnă zâmbește când mă vede deschizând cartea ce-o aveam în mâini, alături de cea de-a patra
doamnă care întreabă, puțin amuzată, dar probabil curioasă, cum de cineva poate citi la asemenea oră când toată lumea încă moțăie înspre drumul zilnic.
Le zâmbesc înapoi și îmi întorc ochii spre cartea pe care am găsit-o întâmplător azi-noapte în timp ce căutam altceva.
Traducerea (ce poartă amprenta dulcelui grai românesc așa cum era folosit în acea perioadă) din 1908 (100 de ani de la apariție) a "Faust"-ului lui Goethe începe cu "Închinarea" dedicată prietenilor dispăruți ce ascultaseră primele fragmente din ”Faust”: ”Departe's toți acei ce'n primăvară / Veniau s'asculte cântul meu dintâi. / Sfârșitul, vai! ei nu-l mai ascultară / Căci s-au pornit pe ne'nturnate văi. / În juru-mi văd figuri necunoscute, / A lor urale inima mi-o strâng; / Iubite glasuri azi rămân tăcute, / Păreri de rău simțirea mi-o înfrâng.”.
Călătorii coboară și urcă la fiecare stație ca și cum și-ar preda ștafeta întru marea cursă a vieții: atât de rar se-aude câte-un glas de mai degrabă auzi ziarul dându-și pagina singur decât un glas clar ce-ar vorbi de la amvonul dimineții. Poetul spune-n carte: ”Cine întărește Olimpul și unește pe zei? Puterea omului revelată în poet”; Bufonul îi răspunde: ”Pune-ți la lucru dar aceste frumoase puteri și vezi-ți de treburile poetice ca și cum ai urmări o aventură de dragoste! Te apropii întâmplător, te simți atras, rămâi, și încetul cu încetul vezi că te-ai prins; fericirea crește, începi atacul, ești încântat: sosesc apoi necazurile și, fără să bagi de seamă, romanu-i gata. Iacă, vezi, o asemenea piesă să ne faci!”.
Înainte de ultima stație, alături de mine-n primul vagon sunt treisprezece călători; ne îndreptăm, fără a ne-ntreba ce-anume mișcă soarele ori luna, fiecare spre drumul nostru. Directorul, cel de-al treilea personaj din prologul "Faust"-ului, conchide despre punerea în scenă a piesei: ”să nu-mi cruțați astăzi nici decorurile, nici mașinăriile! Întrebuințați soarele și luna și risipiți stelele din belșug; de apă, foc, povârnișuri de stânci, de animale și de păsări nu ducem lipsă. Perindați pe îngusta scenă de scânduri tot cercul creațiunei și treceți într'un zbor grăbit, din cer, prin lume, până în iad!”.
Cap de linie și pagina se termină, pagina treisprezece; mai că-mi vine să-i opresc pe călători și să le spun că le-aș citi, la fiecare-n parte, câte-un fragment din fiecare pagină deja citită. Schimbăm privirile-absente de esențe și ieșim la aerul rece.
La etajul doi, acel etaj doi, cel la care există singurele obloanele de lemn de culoare albă, observ lumină în camera de zi.
Verdele plecat demult din frunze lasă loc mirosului puternic a ducerii-n pământ.
Iar eu plec în departe.
||
Beyond this strong cold air, a heavy fragrance of leaves fading from their green.
Some minutes after five o'clock, I arrive at the station, entering the metro with its already known destination. First (subway) car, in my left side, already two men: one of them, the youngest, plays with his mobile, while the other one looks away, lost in an empty space; in the front I see four middle-aged ladies - the first is asleep with that particular expression that tries to steel from the sleep "another five minutes", the next lady wears in her eyes "another day of routine at work" and she looks strangely at me, while the third lady smiles when she sees me opening the book that I've had in my hands, along with the fourth lady that asks, a bit amused, but probably curious, how come that somebody could read at such an early hour when everybody's still half-asleep towards the daily road.
I smile them back and I'm turning my eyes to the book that I've accidentally found this night while looking for something else. The translation (that has a rather beautiful flavoured imprint of the old Romanian language) from 1908 (one hundred years after the original publishing) of "Faust" begins with the "Dedication" to the friends that had the chance of listening to the first fragments of "Faust", but, in the meantime, they passed away or just vanished: "They can no longer hear this latest song, / Spirits, to whom I gave my early singing: / That kindly crowd itself is now long gone, / Alas,
it dies away, that first loud ringing! / I bring my verses to the unknown throng, / My heart’s made anxious even by their clapping, / And those besides delighted by my verse, / If they still live, are scattered through the Earth."
The passengers get off and on the metro at each station as if they would hand over the baton in this big life race: so very seldom a voice can be heard that one could hear the newspaper turning the pages by itself rather than hearing a voice that would speak up from the pulpit of the morning. The Poet says in the book: "What makes Olympus sure, joins deities? / The power of Man, revealed by the bard." The Comedian responds: "So use it then, all this fine energy, / And drive along the work of poetry, / To show how we are driven in Love’s play. / By chance we meet, we feel, we stay, / And bit by bit we’re tightly bound: / Happiness grows, and then it’s fenced around: / We’re all inflamed then comes the sorrowing: / Before you know it, there’s a novel brewing! /Why don’t we give such a piece!"
Before the last stop, there are thirteen other passengers around me; we are en route, without questioning ourselves what moves the moon or the sun, for our particular road to take. The Dramatist, the third character from the prologue to "Faust", concludes about the theatrical production: "Don’t fail to show me, I’m your man, / Your trap-doors, and your scenery. / Use heavenly lights, the big and small, / Squander stars in any number, / Rocky cliffs, and fire, and water, / Birds and creatures, use them all./ So in our narrow playhouse waken / The whole wide circle of creation, / And stride,
deliberately, as well, / From Heaven, through the world, to Hell."
End of the line and the page is finished, the thirteenth page; I'd almost stop the passengers and tell them that I'd read, to each and everyone of them, a phrase from every page that I've already read. We exchange these absent-minded glances and we get out to the cold air.
At the second floor, at that particular second floor, where there are the only wooden white shutters, I see some light in the living room.
The green departed long ago allows the leaves this heavy bearing to the ground.
And I shall go afar.
