Iau un titlu şi mă gândesc cum să-l aranjez în pagină.
Caut o foaie şi-l scriu citeţ,
ordonat, uşor optimist, aplecat către dreapta.
Caut să adaug un conţinut frumos (asemeni titlului inspirator),
însă mă poticnesc după primele rânduri
şi îmi dau seama
ce mult înseamnă nimicul atunci când vrei să-i dai sens.
Caut alt titlu mai puţin măreţ
şi conţinutul contextual ce urmează de la sine mă doboară
şi observ că titlurile mari nu dau sensurile mari ale vieţii,
cât marile întrebări.
Șterg pentru a treia oară ce am scris,
rescriu primul titlu citeţ,
ordonat, uşor optimist, aplecat către dreapta
şi-apoi realizez că ceea ce îmi (s)puneam
era o întrebare retorică al cărei conţinut eram chiar eu.
