Opt februarie două mii șase. Atât de târziu!
Atâtea lucruri de facut, atâtea lucruri de-nceput...
Ce a trecut s-a stins demult!
Și totusi pare atât de ciudat -
să te gasești într-un februarie oarecare
și să constați că e târziu!
Târziu pentru ce?
Prea târziu să mă trezesc într-un alt vis numit viață
și să o iau de la capăt
pentru că viața aceasta n-am nimerit-o?
E târziu, dar nu pentru vise;
se pare ca avem o capacitate diabolică de a ne îndopa cu ele -
partea cea ma simpatică este clipa în care picăm din pom sau din ceruri...
Atunci să vezi distracție! Până atunci însă - visează!
Și totuși e târziu, fir-ar să fie!
E târziu pentru începuturile care nu au fost;
Ce pot face cu ele decât să le pun pe câteva strune și să le uit?
Dar cum poți uita ceva ce nu a avut loc?
Eh, se pare ca imaginația ne joacă feste
și se întâmplă (de câteva ori în viață)
să ne amintim de jocuri la care nu cunoaștem regulile
sau cântece necântate vreodată.
Despre ce ai cânta dacă ai avea de ales?
Despre eterna, inegalabila, misterioasa și-atât de căutata iubire?
Ai cânta despre o primă întâlnire,
despre gustul amar al unei ultime întâlniri
sau despre ce se desfășoară între aceste momente?
Ai cânta și pentru alții
sau ai cânta pentru albastrul cer
pentru ca acesta să-și aminteasca de parfumul tău
când - pe-nserat - se-ascunde-n al său pat?
Care-ar fi prima rimă sau care-ar fi acel vers alb
ce fără nuanțele de gri ar fi doar noapte...
și-ar fi un "prea târziu"?
Ai vrea să scrii ceva,
să cânți, să râzi, să țopăi sau să strigi în gura mare că trăiești misterul
și-ai vrea să trezești din somn vreo doua vieți de pescăruș s-asculte al tău cânt?
Și ce te oprește?
Te-apucă de-un creion și de-o bucată de papirus până nu e prea târziu!
Târziu nu e atunci când nu ghicești
ce sens să dai clipei ce vine or rimei neastâmpărate
ce pică asemeni unei stele enervante
zgâriindu-ți cerul gurii;
târziu e doar atunci când nu mai realizezi că e prea târziu,
iar acesta s-a instalat demult ca-n propria casă la tine în viață.
Trezește stelele din adormire și visează cu ele în același pat;
în materialismul modern visele se joacă la bursă,
iar prețul se stabilește în funcție de târziul din ele!
Deci, cum stăm: e târziu?
Dacă este.. atunci... noapte bună!
Dacă nu... bună dimineața într-altă viață! Cea de ieri este istorie!
p.s.
Profesorul ajuns la vârsta senectuții îmi spune:
"Ce mult e, Doamne, de atunci!";
o spune însă cu zâmbetul pe buze,
semn că la dumnealui prețul visului nu a variat prea mult de-a lungul timpului.
