A început să fulguie încet...
Fără povești frumoase spuse la gura sobei,
fără bunica cu zâmbetu-i dulce,
fără mirosul de pâine din vatră,
fără aroma ceaiului de mentă,
fără tristețuri.
Ninge încet peste oraș,
deși orașul mai că nu observă ce se întâmplă.
Trecătorii încovoiați de nevoi, de ani, de întrebări
se amestecă în rutina zilei într-un ritual
de-acum învățat și automat executat.
Uităm să zâmbim, dar vrem să primim zâmbet.
Ce te poți întreba într-o dimineață de marți?
Despre cele trei ceasuri rele?
Uită-te în ochii trecătorilor
(dacă ești sofer - uită-te în oglinda retrovizoare!)
și ghicește-le întrebările;
or mai bine treci cu ochii rapid pe lângă ei
de teamă să nu te ghicească ei pe tine!?
Ajungi într-un mijloc de transport
(dacă ești sofer - pass!) ),
te agăți cu o mână de o bară,
iar obrazul îl atârni de acea mână
pentru a încerca să furi încă o clipă de somn; încă una doar!
Te rooog, călătorule, nu mă impinge! Mai am o clipă de somn!
Cobori buimac
nefiind sigur că ai coborât la stația care trebuie
și la fel de buimac îți amintești vag scopul călătoriei care tocmai s-a încheiat -
"Ah, da! Firma! Offf!"
Urci scările cu un chef de zile mari
și eviți a da privirea cu șeful care tocmai a intrat vesel pe o altă ușă.
Arunci mapa cu documentația necesară descoperirii principiului incertitudinii lui Heisenberg,
moment în care realizezi că afacerile, indiferent cât de importante ar fi,
pot începe mult mai bine dupa o cafea bună;
așa încât... fuga la automat, filtru, ibric...
și ziua poate începe!
Buna dimineața!
