Un zgomot asurzitor se-aude ca un zvon ce se-apropie năvalnic de urechile cartierului devenit amvon, de celulele blocurilor anoste ce arar simt altceva în afara schimbărilor de vreme sau a schimbărilor de generații ce-i trec prin uși într-un acest dute-vino continuu al vieții: reminescența ultimă a satului a ajuns iar la oraș pentru a umple piepturile de chemarea străbună a tobelor ce îndemnau stihiile naturii să lovească mai puțin sau invadatorii pământurilor să înțeleagă cum că aici nu crește nimeni cu frică alături de brazi.
Nu știu când să fi pierdut semnificația îmblânzirii ursului sau a plimbării acestuia pe la case, însă sensul pe care-l dau acestor ”plimbări” moderne este sămânța de copac ce ne-amintește că rădăcinile noastre îs întotdeauna într-un aici și în altă parte în același timp.
În pământurile trans și cis silvane, tobele acestea răsună amintind de mereu prezentul vrăjmaș extern, pe când vrăjmașul continuu prezent este propria ființă ce curge acele ancestrale conflicte în propriile vene, uitând a ne întoarce la cântecele primordiale ale primelor ginte.
Haotica dezordine originară a fost pusă într-o ordine divină prin care orbecăim totuși dezorientați. Quo vadis, homo?
Un regat pentru o clipă de liniște. Cu tobele arzând de chemări.
