Cuvântul nedeslușit în piatră
grăiește-ntr-un glas străin
despre toată Zidirea în lut.
Scot iară apă din fântână
întru udarea de crucea
celor ce-au fost și se duc.
Umbrele se retrag în casă
la sorocul fix al cafelei
și al timpului pierdut.
Albastrul de noapte învăluie
petele neapărute pe soare
și glia cu-al ei glas mut.
La masa din colțul verandei
se trage cu nesaț din țigară -
zâmbește îngăduitor și tăcut
Dumnezeu; ne mai lasă o seară.
