Puțin după ora șase, am ieșit să-mi cumpăr povești.
Încă-i întuneric; dimineața-i rece: toamnă cu accente de iarnă, ploaie care stă iar să apară, aer ce se condensează în obraz la câte-o răzleață rafală, frunze, frunze ce se-ngreunează a plumb și se-așează galben și orizontal pe pământ ca-n vremi de mahmureală.
Nu-i nimeni beat pe stradă; umezeala-i asemeni unui bec puternic ce-ți orbește toți porii ca-ntr-alte dimineți, făcându-te să iei poziția de ”drepți” dând onor ploii ce se instalează iar ca la ea acasă în acest oraș numit București, ce pare că-i plin de povești spuse la gura unei sobe ce nu are pereți.
Ajung la dugheana cu obloanele-i deja deschise, dau binețe neguțătoarei, îi ascult povestea fără tâlc din privire și-o iau la pas spre-a dimineții bună vestire. Într-o stație intermediară aparținătoare de ministerul lui Caron, o mămăică ce seamănă cu bunica ori cu toate bunicile din lume, face semn bărcii să o aștepte să-și care mai degrabă legătura de mături ce par importante curățeniei oricărei lumi.
Mi-e dor de bunica și de diminețile când se speria de mine văzându-mă pe prispă de dinainte de prima geană de lumină, neștiind că nepotul făcea experimente despre relativismul trecerii nopților prin priviri furate cerului.
Sunt atât de obosit, așa cum eram în acele dimineți fără sfârșit în care-aș fi scris cuvinte ce nu le-aș fi gândit, dimineți în care te-am îmbrățișat fără să te fi trezit.
Bună dimineața!
