Blocurile rămân în urmă ca amintirea unei ierni ciudate.
Soarele urcat alene pe cer ghicește șinele confundate-n iarba uscată.
Bucureștiul e o urmă pe retină.
Dintre stațiile cu nume ușor de uitat
un stol de păsări a ieșit de la iernat și spune ”bună dimineața!”
trecând în zbor peste un câmp ce așteaptă verdeață.
Copacii goi își caută mantiile.
Zăpada stăruie încă sfidătoare
la căldura ce se instalează pe nesimțite în suflete.
O domnișoară îmi zâmbește dezinvolt.
E primăvară.
Soarele arde ca focul unei forje;
pământul respiră greu și anevoie
cărând un tren și-un călător.
O casă albă face cu mâna din pustie
și cerul se oprește-n loc.
O fată cu papucii roz apare într-o gară pe post de semafor;
îi semnalează iernii că-i dintr-un alt decor.
Un lac adapă ora,
iar timpul dispare după primul cot.
