Ți-am cărat dorul într-o gară părăsită
Și-am adormit sub tren pe-o șină ruginită.
Pe înserate frunzele plângeau; cumplită -
cu gust de vin pelin - vara se trecea.
Eram atât de plin de griji încât, plecând,
Ți-am uitat dorul între șine,
Iar el a prins metalici rădăcine!
De ți-aș fi lăsat măcar un gând!
Acum - de fiecare dată când călătoresc
Un iz de glas se-aude în surdină
Vorbesc cu mine roțile de tren ce tot scrâșnesc,
Dar știu că-i dorul tău ce îmi suspină.
